Edward O. Wilson
„When we have unified enough certain knowledge,
we will understand who we are and why we are here.”
(Consilience. The Unity of Knowledge)
„What counts for long-term survival is intelligent self-understanding,
based upon a greater independence of thought than that tolerated today
even in our most advanced democratic societies.”
(The Meaning of Human Existence)
Edward Osborne Wilson (născut la 10 iunie 1929, în Birmingham, Alabama) este considerat unul dintre cei mai influenți biologi din lume, recunoașterea sa fiind certificată de peste o sută de premii și distincții, printre care sînt de menționat Medalia Națională a Statelor Unite pentru Știință, Premiul Crafoord (un fel de Nobel pentru ecologie) acordat de Academia Regală Suedeză de Științe, Premiul Internațional pentru Biologie oferit de Japonia etc., la care se adaugă și două Premii Pulitzer pentru non-ficțiune (în 1979, pentru On Human Nature [1978] și, în 1991, pentru The Ants [1990], scrisă în colaborare cu Bert Hölldobler). S-a bucurat și de succes beletristic, chiar de la prima încercare literară, de vreme ce romanul său Anthill (‘Mușuroiul de furnici’), publicat în 2010, a devenit un best-seller.
Este creatorul a două discipline științifice – biogeografia insulară și sociobiologia – și a (cel puțin) trei concepte unificatoare pentru științele naturii și cele umaniste luate împreună: biofilia, studiile biodiversității și consiliența. Totodată, Wilson a pus bazele Enciclopediei Vieții (The Encyclopedia of Life), de o importanță majoră pentru cercetarea biodiversității globale. Ca domenii de interes, savantul însuși indică biologia evoluționistă, biologia insectelor sociale, clasificarea furnicilor, sociobiologia, biogeografia și filosofia etică.
A studiat biologia evoluționistă la Universitatea din Alabama, după care s-a concentrat pe cercetarea științifică și pe predare, activînd timp de 41 de ani la Universitatea Harvard. Din 1997, este „professor emeritus”. A scris peste 30 de cărți și peste 400 de articole de specialitate. Este, fără îndoială, cel mai însemnat expert în mirmecologie (= studiul furnicilor). Din cele aproximativ 14.000 de specii de furnici identificate pînă acum, Edward O. Wilson are meritul de a fi descoperit pe cont propriu, de-a lungul vieții sale, 450 de specii noi, cărora le-a și dat denumirea științifică latinească (în pofida faptului că nu este, de felul său, un taxonomist).
În acest sens, sînt foarte relevante anumite detalii biografice. Astfel, în copilărie, din cauza unui accident întîmplat la pescuit, și-a pierdut vederea de la ochiul drept. Ceva mai tîrziu, în adolescență, și-a pierdut și o parte din auz; mai exact, a rămas fără capacitatea de a percepe sunetele înalte (acest defect fiind pus pe seama eredității). Din pricina acestor diminuări ale simțurilor, s-a văzut obligat să abandoneze cercetarea păsărilor și/sau a broaștelor și să se axeze pe observarea insectelor, în general, și a furnicilor, în special. De altminteri, văzul de la ochiul sănătos s-a dovedit unul excepțional (de două ori mai ager decît unul normal), ceea ce i-a permis să examineze în cele mai mici detalii universul mărunt al furnicilor.
În privința insectelor sociale, Wilson a formulat un punct de vedere aproape definitiv în anul 1971, cînd a publicat cartea The Insect Societies. (Totuși, cu referire expresă la furnici, ultimul cuvînt l-a avut, se pare, în 1990, cînd i-a apărut volumul The Ants [‘Furnicile’].) O a doua carte fundamentală a fost Sociobiology. A New Synthesis (din 1975), o lucrare în care a căutat să demonstreze că principiile de natură biologică pe care se întemeiază „societățile animale” sînt perfect valabile și în cazul ființelor umane.
O noțiune cardinală în ansamblul concepției lui Wilson este eusocialitatea, prin care se are în vedere acea condiție a generațiilor multiple organizate în grupuri grație unei diviziuni altruiste a muncii. În opinia sa, eusocialitatea este una dintre cele mai mari inovații din istoria vieții, întrucît a condus la crearea superorganismelor (următorul nivel al complexității biologice, după cel al organismelor). Înainte de a atinge stadiul eusocialității, precondiția este ca speciile în cauză (care, în prezent, sînt vreo douăzeci pe toată planeta) să-și construiască un cuib pe care să îl apere (și la care să se întoarcă din incursiunile lor) și în care să-și crească puii pînă la maturitate.
La o asemenea particularitate (eusocialitatea) s-a ajuns tot prin selecție naturală, numai că avem de-a face cu o selecție multiplă sui generis (care operează concomitent pe mai multe planuri), constînd în interacțiunea dintre forțele de selecție care țintesc trăsăturile „membrilor individuali” și forțele de selecție care țintesc trăsăturile „grupului ca întreg”. Principiul identificat de Wilson (evidențiat mai cu seamă în The Social Conquest of Earth [‘Cucerirea socială a Pămîntului’ (2012)], dar enunțat și în alte cărți) sună așa: în cadrul grupurilor, indivizii egoiști îi înving pe indivizii altruiști, însă grupurile de altruiști înving grupurile de egoiști. În consecință, altruismul la nivelul grupului, în „societățile” organizate, se dobîndește prin cooperare și diviziune a muncii, ceea ce implică un alt nivel al selecției naturale, și anume „selecția de grup”. Aplicînd principiul la lumea oamenilor, Wilson susține că aici se duce o continuă luptă între (pe de o parte) produsele selecției de grup, cum sînt onoarea, virtutea, simțul datoriei etc., și (pe de altă parte) produsele selecției individuale, cum sînt egoismul, lașitatea, ipocrizia etc.
Nu este posibil (și nici nu este cazul) să ne referim, în această rubrică, la toate contribuțiile științifice ale lui Edward O. Wilson. Ne vom concentra, mai departe, pe cîteva idei de-ale sale privitoare la problema cunoașterii și la problema limbajului (îndeosebi), probleme judecate, firește, din perspectivă evoluționistă. Altminteri, Wilson a avut (și încă are) preocupări dintre cele mai diverse, abordînd și chestiuni care țin de artă (pictură, literatură, muzică etc.) ori de filosofie ș.a.m.d. (Pornirile de acest gen, care dau impresia că ies din domeniul său de competență, i-au atras unele reproșuri sau chiar îndemnuri de tipul „Rămîi la furnici, profesore!”; vezi, de ex., recenzia unui influent editorialist britanic, Robert McCrum [online].)
Încă din tinerețe (de la 18 ani, după propria mărturisire), a căzut pradă „vrajei ioniene”, adică a avut viziunea unei cunoașteri unificate. La fel ca și grecii antici, Wilson a căpătat convingerea că lumea este ordonată și că poate fi explicată printr-un număr mic de legi. De aici a decurs ambiția sa de a extinde această unitate pînă la științele sociale și chiar mai departe, pînă la disciplinele umaniste, încredințat fiind că numai o asemenea unificare a cunoașterii ar putea lămuri, în cele din urmă, „cine sîntem și de ce sîntem aici”. Această temă se vădește a fi una recurentă (chiar obsesivă) în opera lui Edward O. Wilson, însă abia în 1998 savantul i-a dedicat o lucrare aparte, Consilience. The Unity of Knowledge. Deși avea și alți termeni la îndemînă pentru noțiunea vizată (cum este cel de coerență, de pildă), totuși Wilson l-a preferat pe cel de consiliență, deoarece este mai precis, nedînd naștere la ambiguități. Dată fiind întrebuințarea lui rară, un atare cuvînt este scutit de încărcătura speculativă pe care au dobîndit-o alți termeni prin îndelungata lor utilizare.
Consiliența ar corespunde, întrucîtva, ideii en vogue de ‘transdisciplinaritate’, căci Wilson înțelege prin acest concept un soi de „metafizică” ce trece dincolo de științe și traversează „marile ramuri ale învățăturii”. „Firul Ariadnei” ar fi o metaforă potrivită pentru ideea de ‘consiliență’, crede specialistul american, în timp ce „labirintul” ar fi o imagine nimerită pentru lumea materială necartografiată în care trăiește omul, acea lume pe care el se străduiește necontenit să o priceapă. Cele două mari ramuri ale învățăturii sînt, în viziunea sa, științele naturale și științele umaniste (cu precădere, artele creatoare).
După părerea sa, cei care – în istoria umanității – au ilustrat cel mai bine această viziune epistemologică au fost gînditorii din perioada Iluminismului. Totuși, cînd vine vorba de filosofie (în privința căreia pare destul de informat), Wilson afirmă că ar trebui să ne propunem, ca scop comun, să transformăm cît mai multă filosofie în știință. În esență, concepția lui Wilson este că toată gîndirea omenească este interrelaționată, avînd origini evoluționiste. Cum va spune tot el într-o carte ulterioară, The Origins of Creativity (2017), parafrazînd o aserțiune a lui Th. Dobzhansky („În biologie nimic nu are sens decît în lumina evoluției”), „în științele naturale și în cele umaniste nimic nu are sens decît în lumina evoluției”.
La fel, considerînd că antropocentrismul exagerat este deosebit de nociv, Wilson se pronunță pentru răsturnarea principiului promovat de Protagoras („Omul este măsura tuturor lucrurilor”), reformulîndu-l astfel: „Toate lucrurile trebuie măsurate pentru a înțelege omul”. Mai mult decît atît, el susține necesitatea conectării istoriei evoluției culturale la istoria evoluției genetice, căci, pentru a afla povestea reală a omului, istoria propriu-zisă trebuie să cuprindă și biologicul, și culturalul.
Pentru Wilson, specia umană este cu adevărat unică, iar unicitatea respectivă s-ar datora, în primul rînd, limbajului simbolic. Tema unicității speciei noastre a fost tratată în The Meaning of Human Existence (‘Sensul existenței umane’ [2014]), unde se pune accentul pe capacitatea ființelor omenești de a elabora scenarii, de a imagina „viitoruri” alternative și de a alege judicios între ele. În comparație cu cele mai complexe „societăți” din lumea animalelor (cum este, bunăoară, cea a furnicilor „tăietoare-de-frunză”), societățile omenești se remarcă printr-o trăsătură specială, și anume crearea grupurilor pe temeiul cunoașterii reciproce intime și personale. În plus, savantul american crede că, dacă specia umană în sine ar avea un suflet, atunci acel suflet ar fi constituit de „umanioare”.
Originile creativității este cartea pe care Wilson o dedică domeniului umanist, lucrarea în care se ocupă de limbaj (fără de care am fi rămas animale), de artă în general și de simțul estetic, de metaforă (în absența căreia am fi rămas sălbatici), de ironie, de arhetipuri etc. Tratarea este uneori lipsită de rigoare. De pildă, se afirmă că trăsătura definitorie a speciei umane este creativitatea (al cărei scop suprem ar fi cunoașterea de sine), apoi se apreciază că atît creativitatea, cît și cultura au izvorît din limbaj. Tot așa, Wilson susține că ceea ce ne face ființe vrednice de mirare este imaginația nelimitată. Depășim animalele și prin memoria persistentă și încăpătoare, de care depinde dezvoltarea culturii.
Cu siguranță, un filosof ar fi ordonat mai bine aceste elemente, distingîndu-le pe cele primare de cele secundare (sau derivate), cum au și procedat atîția gînditori (precum Hegel, Dewey, Ortega y Gasset et alii). Se știa de multă vreme că – în comparație cu creativitatea redusă a altor ființe eusociale (de exemplu, „creativitatea zero” a termitelor la care se referă Wilson) – creativitatea omenească este realmente o trăsătură extraordinară. Meritul lui Edward O. Wilson este însă acela de a fi venit în sprijinul acestor adevăruri cu noi argumente științifice și de a sublinia, cu insistență, importanța limbajului uman în acest context (o înzestrare despre care nu se ferește să spună că este cel mai mare pas înainte al evoluției, de la apariția celulei eucariote încoace). Și în privința metaforelor (care ar fi cu atît mai elaborate, cu cît sînt mai avansate civilizațiile în care le regăsim), savantul dovedește o deplină comprehensiune, observînd că pînă și terminologiile fizicii și ale ingineriei sînt formate pe baza lor.
Venind din partea unui om de știință din domeniul biologiei, pledoaria sa pentru „umanioare” este una reconfortantă și încurajatoare. Wilson s-a declarat agnostic, însă a susținut întotdeauna că aspectul religios este unul important, care merită toată atenția cercetătorului evoluționist, întrucît poate contribui la înțelegerea de sine a omului. Cum o zice el sugestiv, „Graalul căutării” trebuie să fie natura conștienței și originea ei.
În schimb, cu totul altceva sînt organizațiile religioase, care, în viziunea sa, reprezintă o piedică în calea independenței de gîndire. De altminteri, Wilson deplînge subfinanțarea generală a artelor și a disciplinelor umaniste (de o importanță capitală pentru formarea omului), învinovățind chiar amintitele organizații religioase, care, prin manipulare și îndoctrinare, reușesc să acapareze fondurile ce li cuvin celor dintîi...
Acest text este accesibil în mod gratuit, în concordanță cu prevederile licenței Open Access CC-BY.
