Herbert Spencer
„Science is organized knowledge”.
„There is a principle which is a bar against all information, which cannot fail to keep a man in everlasting ignorance – that principle is contempt prior to investigation”.
Filozof, biolog, antropolog, sociolog, politolog și moralist englez, Herbert Spencer (27 aprilie 1820 – 8 decembrie 1903) este unul dintre gînditorii emblematici ai secolului al XIX-lea, care concepe realitatea ca pe un complex fizic, biologic, social, cultural-mentalitar, politic și etic, și o privește din perspectivă empirist-pozitivistă și evoluționistă.
★
Spirit analitic înclinat spre sinteza amplă, Spencer socoate că tot ceea ce există în Univers – plecînd de la particula fizică, trecînd prin materia vie și organismele cele mai complexe, continuînd cu formele de organizare socială ale vietăților și ajungînd pînă la cele mai înalte simțăminte, gînduri și produse umane – se orînduiește coerent în structuri sistemice ierarhizate, decurge din, se întemeiază pe, este guvernat de și se explică prin legile universale. Dată fiind această orientare conceptuală, Spencer va construi un sistem filozofic (epistemologic, gnoseologic și cogitațional) în care dimensiunile biologică, psihică, socială, politică și morală sînt rezultate evolutive integrate, generate, acționate și determinate de lumea fizică și rezultante succesive și combinate ale structurilor funcționale derivate din aceasta. Domeniile umanist, social-politic și al minții, așadar, sînt aspecte ce decurg din fundamente, varietăți și procese prin care modalitățile universale de manifestare ale realității generale și ale legilor universale capătă concretețe.
Susținînd că elementele și structurile realității se dezvoltă de la simplu la complex, de la nediferențiat și omogen, la diferențiat și eterogen, Spencer observă că această dezvoltare presupune un proces de crescîndă integrare a părților, care ajung să constituie forme de existență tot mai elaborate, dar supuse acelorași legi universale ale modalității existențiale de bază. În consecință, Spencer arată că tot ceea ce este valabil pentru fundament are curs și pentru domeniul uman (psihic, social, cultural-mentalitar), diferența dintre lumea fizică și acest domeniu fiind de proporție, iar nu de tip. Din acest miez epistemologic decurg toate elementele de concepție, referitoare fie la individ, societate și Stat (ca organisme existențiale), fie la morală și legi (ca organizări orientate), fie la știință și religie (ca modalități ale cunoașterii).
★
Considerînd că temeiurile psihicului uman sînt anatomo-fiziologice, iar mintea umană este supusă legilor universale ale naturii, Spencer arată că acțiunea repetată a percepțiilor și asocierilor mentale duce la constituirea unor structuri tisulare integrate, cu acțiuni și funcții specifice. Efectul mental al consecințelor acelor acțiuni duce la asocierea sentimentului moral cu starea socială, relația lor de interdeterminare făcînd ca starea dominantă – și care determină habitudinile morale – să fie emoția. Întrucît acțiunea umană este determinată de emoție, iar nu de rațiune (deși, aparent, rațiunea domină, rolul ei este mai degrabă de a oferi motivații ulterioare emoției și consecințelor acțiunii ei), conștiința morală este guvernată de satisfacție și de valoare. Astfel stările de bine și de satisfacție asociate cu actele respective devin habitudini ce generează și determină mecanismul adaptativ numit gîndire. Toate acestea sînt valabile atît la nivelul individului, cît și la cel al comunității, experiențele constituindu-se în baze ale devenirii mentale, la primul nivel propagîndu-se prin imitație, ca acte, la cel de-al doilea transmițîndu-se pe verticală, ca instincte. Fiind rezultantă a stărilor emoționale și a instinctelor, ființa are a se adapta la condițiile concrete (biologice, psihice, sociale, cultural-mentalitare) ale existenței sale, pe calea acomodării nevoilor interne la solicitările externe.
★
Același principiu activ la nivel psiho-mental și același proces are curs și în plan social-politic. Precum oricare altă componentă a lumii, societatea este un produs care se dezvoltă și devine dinspre forme primare către forme derivate, dinspre omogen către eterogen, de la simplu la complex („Civilizația este un progres de la o omogenitate nedefinită, incoerentă către o eterogenitate definită, coerentă”), evoluînd asemănător organismelor, prin achiziții individuale și colective, ontogenetice și filogenetice, ale indivizilor și comunităților sincronice, validate și transmise (ca intuiții) din generație în generație.
Spencer distinge două etape și rezultate ale evoluției sociale: o societate omogenă structural, generată de relații ierarhizate, și o alta eterogenă structural, decurgînd din contractul liber asumat. Impunînd indivizilor poziții relativ fixe, prima tinde să-și păstreze caracterul integru și ierarhia structurală, deci să îngrădească diferențierea și evoluția socială. Oferind indivizilor poziții în acord cu capacitățile lor – în raport cu valoarea acelora, în contextul social dat –, a doua tinde către diferențiere, dinamism și acomodare la cerințele evoluției interne și de mediu.
Considerînd că societatea ar trebui să fie organizată în acord cu legile naturale – care ar trebui lăsate să-și urmeze cursul și să-și atingă consecințele –, Spencer observă că, astfel, ordinea s-ar obține spontan și implicit, ceea ce are duce automat de la primul tip social la cel de-al doilea. Faptul mai înseamnă că indivizii trebuie lăsați să acționeze și să interacționeze suportînd consecințele propriilor acțiuni – plăcute, benefice sau dimpotrivă. Aceasta deoarece abia observînd relațiile cauzale dintre acțiune și consecințe își pot ei regla comportamentele, dezvoltînd relații sănătoase în cadru social și, mai cu seamă, abia astfel pot ei înțelege relația inextricabilă dintre binele individual și cel comun sau social, simțul moral înnăscut devenind în chip firesc factorul regulator al întregului mecanism social.
În condițiile în care oamenii sînt liberi și morali, așadar, buna funcționare a ansamblului social și progresul apar și se instaurează de la sine, liberul exercițiu al capacităților fiecăruia și neintervenția Statului învățîndu-i pe indivizi practica și valoarea libertății și a drepturilor egale. Dacă drepturile sînt colective, însă, libertatea are o amplă și consistentă componentă individuală. Ea nu este doar o stare de împlinire, mărginită de starea de împlinire a celorlalți și care nu trebuie să o afecteze pe a acelora, ci o stare obligatoriu corelată, căci nimeni nu poate fi liber și moral pînă cînd nu sînt toți liberi și morali. Această idee-pivot a gîndirii spenceriene, însă, nu afirmă că libertatea ar fi vreun drept acordat, recunoscut sau garantat de cineva, exercitat egocentric de fiecare, indiferent în raport cu necesitățile obiective, arbitrar în raport cu ceilalți, anarhic în raport cu societatea. Dimpotrivă, tinzînd a înlocui inegalitatea naturală cu cea socială și, mai ales, a o corecta prin măsuri concepute ideologic, forțele sociale, (în special cele iscate de drepturile generate ideologic), acționează în direcția degradării sau pervertirii libertății, consecința cea mai firească a stării naturale inițiale. Așa cum organismul uman normal funcțional prezintă elemente optim integrate, reciproc acomodate și supuse dinamicii colaborativ-concurențiale, tot astfel societatea se împlinește prin împlinirea indivizilor, deopotrivă ca entități independente (ceea trebuie să fie doar pînă unde ar începe disoluția societății) și ca elemente ale unui întreg (ceea ce trebuie să fie pînă unde ar începe disoluția individului). Tocmai întrucît numai corelarea generează armonia structurală și eficiența funcțională a oricărui tip de sistem, Spencer evidențiază caracterul imperios necesar al asumării individuale a standardelor colective.
Înțelegînd că (supra)viețuirea este un proces dinamic, de continuă acomodare la nevoile interne și la solicitările mediului (fizic, social, mentalitar), și aplicînd domeniului social legea supraviețuirii celui mai adaptat, Spencer observă cu finețe că aceasta constată (nu prescrie) supraviețuirea celui mai adaptat – mai potrivit condițiilor concrete în care se află respectivul organism –, iar nu a celui mai puternic sau mai „bun”, la modul abstract și absolut. Întrucît, ca urmare a intervenției unor factori și considerente fără vreo legătură cu această lege a evoluției, se întîmplă să apară antiselecția, proces ce duce la supraviețuirea celui mai neadaptat, Spencer dezaprobă intervenția Statului în procesele evolutiv-naturale, socotind că sănătatea structural-funcțională a societății nu necesită implicarea politicilor, ori proiecții deliberate. De aceea el susține că Statul nu ar trebui să decidă cine ce să facă, ce și cui i se cuvine, „reglajele” și intervențiile Statului în viața oamenilor reflectînd slăbiciunea Societății, care susține astfel supraviețuirea celui mai neadaptat și sufocă adaptabilitatea socială, în cele din urmă progresul individual și social. Aceasta deoarece, în condiții de libertate și de moralitate, progresul apare și se dezvoltă de la sine, cu necesitate, fiind proporțional cu motivația, ingenuitatea, cooperativitatea și adaptabilitatea. (Spencer crede că educația însăși – care are drept scop formarea caracterului prin strunirea tendințelor haotice, stimularea emoțiilor pozitive și reprimarea celorlalte, spre a genera o ființă socială armonioasă și liberă – nu ar trebui controlată de Stat.)
★
Pentru Spencer, existența legilor naturale reflectă existența unui Univers bine creat și guvernat, laplaceano-lamarckian, în care legile universale generează și guvernează totul, conducînd ineluctabil la progres: „Progresul, prin urmare, nu este un accident, ci o necesitate (...) Face parte din Natură”. Combinînd inextricabil pozitivismul cu deismul și avînd o concepție profund deterministă – care nu acordă liberului arbitru mai mult decît statutul unei iluzii –, Spencer respinge cunoașterea speculativă și crede în accesul la cunoaștere prin intermediul observării și înțelegerii fenomenelor naturale și al efectelor legilor universale și fără excepții. Totodată, el consideră că, oricîtă cunoaștere ar dobîndi ființa umană și orice cale ar parcurge (științifică sau religioasă), înțelegerea umană nu poate trece de cunoașterea relativă și aparentă – a fenomenelor, iar nu a esenței. Remarcabil este că tocmai perspectiva deterministă îl face pe Spencer să socoată că acea cunoaștere este de încredere – aparența reflectînd esența și fiind generată de realitatea obiectivă –, iar nu o fantasmă a minții umane.
★
Firește că antipozitiviștii, hermeneuții și toți segregaționiștii care au promovat metodologia antipozitivistă necrezînd că domeniul umanist este parte derivată din științele naturii și supusă legilor universale (W. Dilthey, M. Weber), precum și cei care au văzut în Stat forța civilizatorie și motorul civilizației umane (L.F. Ward) au considerat că ideile lui Spencer sînt periculoase (fără a demonstra că ar fi eronate sub aspect științific).
Dincolo de reacțiile stîrnite de instincte ideologice, Herbert Spencer rămîne unul dintre cei care au încercat unificarea în gîndire a realității sistemice, ierarhizate, integrale, întemeiate pe un fundament fizic unitar și pe legi universale decurgînd din același principiu.
Acest text este accesibil în mod gratuit, în concordanță cu prevederile licenței Open Access CC-BY.
