Konrad Lorenz
„Omul nu este chiar atît de rău,
pur și simplu nu este suficient de bun
pentru cerințele vieții sociale moderne”
(Konrad Lorenz, Așa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Humanitas, București, 1998, p. 267)
„Fără îndoială, și în ziua de azi animalul e prezent în om, dar omul nu e nicidecum prezent în animal. Metoda noastră de cercetare, filogenetică – care începe în mod obligatoriu de la treapta cea mai de jos, de la animal – ne permite să observăm foarte clar tocmai esența umanității, acele performanțe superioare ale rațiunii și eticii umane ce nu apar niciodată în regnul animal, și asta pentru că le putem distinge mai bine pe fundalul vechilor caracteristici și înzestrări istorice care îi apropie pe oameni pînă astăzi de animalele superioare”
(Konrad Lorenz, Așa a descoperit omul cîinele, Humanitas, București, 2018, p. 59)
Părinte al etologiei moderne, Konrad Lorenz (7 noiembrie 1903 – 27 februarie 1989) s-a impus pe scena științei atît prin înălțimea unor contribuții notabile în dezvoltarea științelor naturale, cît și prin statornicia pledoariilor de care s-a servit pentru a aduce în prim-plan luminile și umbrele condiției umane. Spirit goethean, Lorenz a fructificat simbioza dintre explorarea științifică și arta de a povesti spre a ne dezvălui, în marginile adevărului, că fundamentele biologice, sociale și culturale ale umanității se înscriu în marea curgere a procesului de evoluție care întreține aprinsă scînteia vieții. Aidoma unei oglinzi, opera savantului austriac arată, pe de o parte, cum se reflectă, în universul material și spiritual al omului, legile naturale care animă existența altor ființe vii, și, pe de altă parte, cît de umană poate fi, în esență, observarea obiectivă și sistematică a instinctelor, habitudinilor și interacțiunilor dintre ființe și mediul în care acestea trăiesc.
Portretizat de biografi ca intelectual original, asertiv, influent și de modă veche, Konrad Lorenz face parte din galeria cărturarilor care au înscris observația științifică în rama culturii umaniste de bună calitate (vezi Alec Nisbett, Konrad Lorenz, Harcourt Brace Jovanovich, New York and London, 1976). La chemarea observației științifice, artele, meditația filosofică sau analiza psihologică întregesc edificiul explicativ, iar metoda de lucru profesată cu dăruire și credință de Lorenz nu este străină nici de literatură, nici de retorică. O astfel de sinteză între concept și imagine, între experiment și interpretare, între a înțelege și a povesti apropie opera lui Lorenz de stilul cumpănit, doct și elegant al savanților care, la confluența dintre veacurile al XIX-lea și al XX-lea, au cultivat, în mintea și în sufletul omenirii, încrederea în forța științei de a spori cunoașterea și, prin aceasta, de a ne îndemna să reconsiderăm, din unghiul adevărului izvorît din miezul realității, cum să ne raportăm mai potrivit la noi înșine ca ființe între ființele acestei lumi.
În acest sens, comitetul care a decis ca premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină să fie acordat, în 1973, fondatorilor etologiei: Karl von Frisch, Konrad Lorenz și Nikolaas Tinbergen, aprecia că „descoperirile laureaților, mai cu seamă rezultatele studiilor asupra insectelor, peștilor și păsărilor, au impulsionat cercetări mai ample asupra mamiferelor. Acest lucru se dovedește adevărat atît în privința formării, dezvoltării și manifestării comportamentelor programate genetic, cît și în ceea ce privește demonstrația legată de acțiunea necesară a unor stimuli adecvați în etapele de importanță crucială din dezvoltarea normală a unui individ. Pe măsură ce cortexul cerebral s-a tot dezvoltat, un comportament flexibil și deprins prin învățare a fost înlocuit, în bună parte, de tipare de acțiune fixe și mai degrabă mecanice. Chiar și omul este înzestrat cu astfel de mecanisme, determinate de anumiți stimuli-cheie. Printre exemplele tipice se pot aminti zîmbetul unui nou-născut sau comportamentul unei mamei față de propriul prunc. Cercetările asupra primatelor au arătat ce urmări dezastruoase au asupra comportamentelor ulterioare faptul că, de la venirea pe lume, un individ poate crește în izolare, lipsit de legătura cu mama și cu ceilalți pui. Masculii crescuți în astfel de condiții vor fi inapți de a se înmulți, iar femelele nu vor avea grijă de puii lor. Circumstanțele psihosociale cu potențial conflictual apărute ca urmare a tulburărilor din organizarea socială a unui grup de animale pot provoca comportamente anormale și boli precum hipertensiunea sau infarctul miocardic. Este evident că, într-un mediu psihosocial advers, urmările asupra atributelor biologice ale unei specii pot fi dintre cele mai serioase. Un asemenea caz îl constituie supraaglomerarea de indivizi într-un spațiu restrîns, aspect ce atrage manifestarea unor comportamente inadecvate și distructive sau agresive, atît la animale, cît și la oameni. Cercetările întreprinse în aceste direcții au condus către rezultate notabile pentru domenii ca psihiatria sau medicina psihosomatică, mai ales în privința căilor posibile de a armoniza mecanismele biologice ale omului cu solicitările de adaptare la mediu, astfel încît să se poată preveni alienarea și boala” (vezi nota de presă anunțînd cîștigătorii Premiului Nobel din 1973; trad. mea, I.M.).
Cu alte cuvinte, opera lui Konrad Lorenz reflectă că descoperirile și comparațiile privind formarea și manifestarea tiparelor de comportament individual și social din lumea necuvîntătoarelor sînt de real interes nu numai pentru deslușirea a ceea ce numim aptitudine sau instinct, ci și pentru a ne permite să acceptăm că, asemenea animalelor, sîntem sclavii obișnuinței, mult mai adesea decît am fi dispuși să admitem. În concepția savantului austriac, natura dinamică, ritualică și simbolică a culturii umane nu contravine adevărului că evoluția presupune, indiferent de planul avut ca reper: biologic, social sau cultural, atingerea unui echilibru între factorii care acționează întru a menține o stare de fapt și cei ce acționează în favoarea variației pe care o presupune orice nou curs adaptativ. Ca forță plenară a vieții, evoluția ține de interacțiunile dintre individ și mediu, dintre ceea ce este înnăscut și ceea ce este dobîndit, dintre instinct și deprindere.
Elocventă pentru ideea că „fiecare aspect caracteristic legat de forma și de funcția unui organism viu este determinat de succesiunea de evenimente care au condus la apariția și evoluția respectivului organism” (Konrad Z. Lorenz, The Foundations of Ethology, Springer Science + Business Media, LLC, New York, 1981, p. 22), dezbaterea întemeiată pe descrierea și analiza comparativă, analogică, a corespondențelor dintre comportamentele altor viețuitoare și cele omenești îi servește lui Konrad Lorenz pentru a semnala că pretinsa unicitate augustă a naturii umane trădează, atunci cînd o contemplăm de pe versantul biologiei, o orbire (ibid., p. 338) față de care știința se cuvine să nu rămînă indiferentă. Mai precis, Lorenz afirmă că mecanismele biologice pe care le implică gîndirea conceptuală și limbajul verbal – atribute considerate în antropologie (și nu numai) ca evidențe incontestabile ale superiorității oamenilor față de animale – „sînt prezente și în lumea animală; fiecare dintre acestea a evoluat independent și sub presiunea de selecție a propriei funcții”. Așadar, deosebirile dintre oameni și animale nu sînt de esență biologică, ci de performanță adaptativă. În raport cu părțile din care se constituie, la un moment dat, un întreg și în raport cu funcțiile pe care părțile alcătuitoare le împlinesc, respectivul întreg nu numai că deschide posibilități evolutive fără precedent, dar nu permite nici formularea de predicții referitoare la ansamblu, plecînd de la cunoștințele, fie și exhaustive, pe care le-am deține despre părți (ibid., p. 340–341). Ca și credința că omul nu este asemenea animalelor, evoluția este oarbă în fața încercărilor de a-i trasa o finalitate. Riscînd o paralelă menită să ilustreze raționamentul lorenzian, ne putem întreba ce ecuație a evoluției ar trebui să ne dezvăluie natura pentru ca cineva să poată anticipa, cu precizie algebrică, născocirea ochelarilor, pornind de la primul ochi? Așadar, în concepția lui Konrad Lorenz, falia dintre natură și cultură nu reprezintă o prăpastie de netrecut, ci indică o „distanțare” pe care oamenii de știință au responsabilitatea de a o explora cu onestitate, probitate și interes lipsit de prejudecăți.
Culturile – scrie savantul austriac – sînt sisteme vii. Întocmai ca speciile de plante și de animale, orice cultură se dezvoltă independent, cu propriile resurse și mijloace, ca proces istoric unic, irepetabil, fără precedent. Nici cultura, nici evoluția naturală nu urmează direcții prestabilite. În jocul viu dintre tradiție și inovație, dintre stabilitate și variabilitate, dintre forme și funcții nu există planificare și rezultate determinate de aceasta (vezi Konrad Lorenz, Behind the Mirror. A Search of Natural History of Human Knowledge, Harcourt Brace Jovanovich, New York and London, 1978). Atît dezvoltarea istorică a culturilor, cît și evoluția filogenetică atestă urmările proceselor de selecție și de adaptare cărora li se supun toate ființele, de la cele mai simple la cele de o complexitate uluitoare. Fără a se confunda, întrucît caracterizează planuri distincte, istoria culturală și evoluția naturală pot fi observate ca procese vitale cu desfășurare similară. Totuși, în ton cu divergența dintre istorie și evoluție pe care homo sapiens a statornicit-o ca prăpastie între cultură și natură, „despărțirea” omului-ființă culturală de omul-ființă naturală este primejduită de urmări dintre cele mai nefaste, înfățișate cu luciditate de etologul răsplătit cu premiul Nobel, în volumul intitulat Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate (1973, ed. rom. 1996): suprapopularea urbană, pustiirea spațiului vital, întrecerea cu sine însuși, moartea termică a simțurilor, decăderea genetică, sfărîmarea tradiției, creșterea receptivității la îndoctrinare, amenințarea armelor nucleare. Într-o altă lucrare pe care elevul reputatului psiholog Karl Bühler (27 mai 1879 – 24 octombrie 1963) o dăduse publicității în 1963, contradicțiile care vesteau lepădarea de sine a omului civilizat erau înmănunchiate într-un răspuns mai degrabă retoric la întrebarea „cum se face că ființe așa-zis raționale se pot comporta atît de irațional?”: nobilele daruri cu care natura l-a înzestrat pe om, gîndirea conceptuală și vorbirea articulată, „au cauzat transformări atît de rapide și radicale în condițiile sale de viață, încît adaptarea instinctelor a eșuat” (Konrad Lorenz, Așa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Humanitas, București, 1998, p. 256). Fără a fi rău, omul nu este suficient de bun pentru a face față, cu naturalețe, cerințelor și pretențiilor tot mai crescînde ale traiului în societatea actuală. În raport cu această provocare, o umanitate care își reneagă evoluția este o umanitate amenințată de spectrul extincției.
Proiectate pe acest fundal evoluționist, ideile, întîmplările și personajele din cărțile de popularizare științifică pe care le-a publicat Konrad Lorenz au cucerit mii și mii de cititori. Succesul acestora dă măsura talentului stilistic al unui învățat care a refuzat să excludă lumina artelor din laboratorul de idei al științei, dar, totodată, devoalează și o schimbare în percepția publică față de răspîndirea ideilor de răsunet din lumea științifică. Dacă veacul al XIX-lea rămîne secolul ziarului, adică epoca în care vehicularea informației științifice se realizează, încă, în acord cu un scenariu de difuzare în care primează noutatea de idei, prestigiul celui sau celor ce propun o anumită teorie și potențialul explicativ al modelului științific respectiv, în veacul următor, adică în secolul radioului, televiziunii și internetului, știința se va lăsa tot mai mult ispitită de gusturile marelui public în materie de spectacol. Asemenea actorului de cinema, omul de știință este tot mai insistent chemat să-și joace rolul, fie la radio, fie la televiziune, iar performanța aparițiilor sale este din ce în ce mai evident corelată cu impresia proiectată asupra publicului. În acest peisaj mediatic mișcător, pionieri ai științei precum Konrad Lorenz aleg să rămînă loiali tradiției de a răspîndi știința ca mobil educativ, nu de a o înscrie necondiționat în ceremonialul producțiilor de divertisment informativ. Va mai rămîne o astfel de rețetă clasică un cîștig al științei?
★
Neîndoielnic, din cărțile și studiile lui Konrad Lorenz cititorul interesat de lumea animalelor va extrage numeroase învățături. La aceste cunoștințe savantul austriac a ajuns în urma miilor de ore petrecute în preajma ființelor necuvîntătoare, observîndu-le atent și răbdător comportamentul. Însă, deși necuvîntătoare, patrupedele, păsările și peștii comunică, în felul lor, întrebuințînd diverse modalități expresive, între care emoția și afectul joacă (sau pot juca) roluri însemnate. Astfel, pe de o parte, Lorenz a dovedit că înțelege ce „spun” (în diferite împrejurări) unele specii de păsări, precum stăncuțele și gîștele (de care s-a ocupat pe îndelete), determinînd în ce măsură capacitatea lor de comunicare este înnăscută; pe de altă parte, el a cercetat și facultatea de „înțelegere” a animalelor în raport cu cele exprimate de om (atît verbal, cît și paraverbal și nonverbal), demonstrînd, de pildă, că – într-un grad mai mare decît maimuțele antropoide – cîinii „pricep” mai bine ceea ce omul transmite vrînd sau nevrînd (aceasta și întrucît cele două specii au venit în contact de-a lungul evoluției lor, coexistînd de multă vreme).
Toate acestea ni-l relevă pe Lorenz nu doar ca fondatorul (ori „părintele”) etologiei, ci și ca unul dintre reprezentanții de seamă ai zoosemioticii. Nu întîmplător am început prin a discuta despre limbaj sau comunicare. Fac aici o paranteză pentru a aminti că Aristotel, chiar în primele paragrafe ale Politicii sale, afirma că – dintre toate animalele gregare (care posedă numai „voce” [phone], pentru a exprima durerea sau plăcerea) – singur omul are darul comunicării (logos-ul), calitate care îi permite să facă deosebirea între bine și rău, între dreptate și nedreptate. Altfel spus, după cum va susține (mai aproape de noi) John Dewey (în The Public and Its Problems), omul devine o ființă morală, deoarece, deținînd și utilizînd limbajul, el își creează capacitatea de a anticipa consecințele acțiunilor / faptelor sale. Pasionat fiind, printre altele, de filosofie și de teoria cunoașterii, Konrad Lorenz (școlit în medicină și la Columbia University) era familiarizat cu ideile lui John Dewey (la care trimite uneori) și ale pragmatismului în general. (De altminteri, cartea Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate a fost scrisă ca parte a unui volum omagial dedicat prietenului său Eduard Baumgarten, profesor de filosofie de orientare pragmatistă, format ca discipol al lui John Dewey.) Că Lorenz știa foarte bine aceste lucruri, și anume implicațiile vorbirii articulate și ale gîndirii conceptuale (și discursive) asupra constituirii conștiinței morale, se vede limpede, bunăoară, din cartea sa despre „istoria naturală a agresiunii” (vezi capitolul Ecce Homo!).
Voi lăsa deoparte (cu acest prilej) multe idei și observații captivante formulate de Lorenz și mă voi concentra numai asupra problemelor de natură etică evidențiate de celebrul etolog. Pentru Lorenz, dimensiunea etică (neglijînd aici diferențele de nuanță dintre ʻeticăʼ și ʻmoralăʼ) coincide în mare măsură cu noțiunea de ʻresponsabilitate moralăʼ. În această privință, chiar atitudinea sa ca om de știință este una exemplară. El este încredințat că omul de știință – avînd la îndemînă date care îi permit să anticipeze unele primejdii – este obligat să emită avertizări către ceilalți oameni: „Dar noi trăim într-un timp în care cercetătorul științelor naturii e cel capabil să vadă cu deosebită precizie anumite pericole. Astfel, a predica devine pentru el o datorie” (Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Humanitas, București, 2006, p. 5). Cu alte cuvinte, se cuvine ca omul de știință să exercite în societate un rol de profet.
După Ortega y Gasset, aceasta ar fi adevărata misiune a intelectualului veritabil sau, cel puțin, a filosofului. Există elemente comune în concepțiile celor doi gînditori: de exemplu, ceea ce afirmă Lorenz despre receptivitatea la îndoctrinare și manipulare, despre dezumanizare și despre pierderea capacității de reflecție se regăsește, într-o altă expresie, și la Ortega, încă din 1930, în Revolta maselor, acolo unde filosoful spaniol identifică trăsăturile omului-masă. Astfel de asemănări se pot explica, firește, prin rezultatele similare la care au ajuns ei în urma cercetărilor efectuate independent, dar se pot explica și prin atracția pentru anumite orientări filosofice sau prin aceea că s-au nutrit întrucîtva din aceeași literatură [și] filosofică. Nu am în vedere amănuntul că atît Ortega, cît și Lorenz cunoșteau prea bine filosofia lui Kant, ci, de pildă, faptul că Lorenz prețuia și opera filosofică (incluzînd și lucrări de etică) a lui Nicolai Hartmann – colegul și prietenul lui Ortega, din perioada studenției de la Marburg. Totuși, se cuvine să remarcăm că „rolul de profet” atribuit intelectualului este justificat de către Ortega y Gasset în urma examinării condiției pe care a avut-o, în general, intelectualul în istorie, începînd din Antichitate, în vreme ce pentru Lorenz o atare responsabilitate a derivat dintr-un tip de experiență particulară: „Probabil că fundalul meu medical a fost cel care a trezit în mine conștientizarea pericolelor care amenință omenirea civilizată. Pentru omul de știință, este o strategie sănătoasă aceea de a nu vorbi despre lucrurile pe care nu le cunoaște cu certitudine. Medicul, însă, are obligația de a[-i] preveni [pe ceilalți] ori de cîte ori vede o primejdie, chiar și numai dacă îi bănuiește existența” (vezi autobiografia scrisă cu prilejul primirii Premiului Nobel în 1973; trad. mea, Cr.M.).
Adversar declarat al reducționismului de ordin științific, Lorenz manifestă o viziune generoasă și echilibrată în cazul disciplinelor umaniste, privind cu deplină înțelegere științele în ansamblul lor: „Cercetătorii științelor naturii au tot dreptul să aleagă obiectul de cercetare situat într-un anumit strat al ființei reale, la un anumit nivel – mai înalt sau mai puțin înalt – de integrare al procesului vieții. Și știința despre spiritul uman, mai ales teoria cunoașterii, începe să devină o știință biologică. Așa-numita exactitate a științei naturii nu are nimic de-a face cu complexitatea și nivelul de integrare al obiectului ei, depinzînd în mod exclusiv de autocritica cercetătorului și de onestitatea metodelor sale. Denumirea, uzuală pentru fizică și chimie, de «științe exacte» reprezintă o denigrare a tuturor celorlalte. Expresii cunoscute, cum ar fi aceea că orice știință a naturii ar fi o știință în măsura în care conține matematică ori că știința ar presupune «să măsori ceea ce e măsurabil și să faci măsurabil ceea ce nu e măsurabil», reprezintă, atît din punctul de vedere al teoriei cunoașterii, cît și din punct de vedere uman, cea mai mare prostie spusă vreodată de niște oameni care ar fi trebuit să se priceapă mai bine la aceste chestiuni” (K. Lorenz, Cele opt păcate…, p. 105).
Unele aspecte etice sînt surprinse de Lorenz atunci cînd „predică” despre degenerarea ființei umane, chiar la nivel de specie, sub impactul așa-zisei „civilizații”. Astfel, trăgînd un semnal de alarmă în legătură cu suprapopularea și pustiirea spațiului vital (considerate, prin grilă etică, drept „păcate capitale”), savantul precizează că oamenii trăitori într-un mediu prea aglomerat (viețuind asemeni furnicilor ori termitelor) au tendința de a pierde mai întîi exact acele calități apreciate ca fiind specific umane („cele mai înalte și nobile însușiri și capacități ale omului”). Sălășluind într-un cadru vital pustiit, care le atrofiază sensibilitatea, oamenii ajung să ignore ceea ce este frumos și, în consecință, ceea ce este moral. În opinia lui Lorenz, simțul estetic și simțul etic sînt strîns asociate: „Orbirea sufletească în fața a tot ce e frumos, atît de răspîndită în zilele noastre, e o boală psihică ce trebuie luată în serios, ea mergînd mînă în mînă cu insensibilitatea față de ceea ce este reprobabil din punct de vedere etic” (ibid., p. 29).
Dar, după propria mărturisire (v. supra, autobiografia indicată), comportamentul uman și cultura ca atare au început să îl preocupe destul de tîrziu. Dacă – în vremea cînd scria Cele opt păcate capitale… – Lorenz includea și aceste chestiuni „omenești” în sfera etologiei (căci, definind-o, susținea că ea tratează „atît comportamentul animal cît și cel uman ca funcție a unui sistem ce își datorează existența și forma specifică unei deveniri istorice care s-a desfășurat în filogenie, în dezvoltarea individului și, la om, în istoria culturii” [op. cit., p. 9]), ei bine, în prima sa carte, Er redete mit dem Vieh, den Vögeln und den Fischen (publicată în 1949), specialistul austriac se arătase interesat preponderent (sau în exclusivitate) de comportamentul animalelor. Și totuși, el recunoștea încă de pe atunci că – în pofida travaliului – rezultatele obținute îi aduceau o mare satisfacție, adică „bucuria de a putea în sfîrșit vedea cu ochii, pe baza studiului comportamental, acea înrudire dintre om și animal pe care el, cercetătorul, o presimțise” (Konrad Lorenz, Vorbea cu patrupedele, cu păsările și cu peștii, Humanitas, București, 2019, p. 11).
Așa se face că o preocupare constantă a lui Lorenz a reprezentat-o studierea acelor mecanisme de natură instinctuală care funcționează la animale într-o manieră similară moralei omenești. Convingerea sa era că „tot ceea ce numim îndeobște general-uman este aproape întotdeauna ceva pre-uman, așadar ceva ce avem în comun cu animalele” (ibid., p. 76). În acest sens, el își asigura cititorii că nu proiectează trăsături umane asupra animalului, ci, dimpotrivă, caută să pună în lumină o zestre genetică însemnată, care încă supraviețuiește în om.
Există un soi de „responsabilitate morală” și în cazul animalelor, o responsabilitate sui generis care se manifestă la nivelul speciei. Pornind de la agresiune – pe care o definește ca acel instinct al animalului (și al omului) de a lupta împotriva indivizilor din propria specie –, Lorenz a scos în evidență rolul inhibițiilor dezvoltate pe parcursul evoluției de unele (specii de) animale tocmai pentru a împiedica acțiunile fatale îndreptate asupra semenilor. În felul acesta, specia ajunge să fie ferită de pericolul autodistrugerii provocate de agresiune. În sprijinul tezei sale, Lorenz furnizează cîteva exemple elocvente. Cînd doi lupi se încaieră și, în cele din urmă, cel mai puternic dintre ei își pune la pămînt potrivnicul, lupul învins își „recunoaște” înfrîngerea oferindu-i cîștigătorului partea cea mai vulnerabilă a corpului, adică expunîndu-și gîtul. Deși are la discreția colților săi vena jugulară a rivalului, învingătorul nu-l poate mușca în acel loc, fiindcă îl reține inhibiția pomenită. La fel procedează și cîinii (dacă instinctele nu le-au fost deja complet pervertite prin domesticire). Aceleași inhibiții pot fi constatate la unele specii de păsări, cum sînt stăncuțele, curcile etc., care, în urma disputelor belicoase, se „declară” învinse prezentînd adversarului, total neprotejată, partea din spate a capului. În concluzie: „Toate gesturile de umilință și pozițiile de umilință ale animalelor sociale pe care le cunoaștem pînă acum se bazează pe același principiu. Întotdeauna animalul care cere îndurare îi oferă celui care atacă porțiunea cea mai vulnerabilă a corpului său, mai precis, acea porțiune împotriva căreia este îndreptat orice atac condus cu intenția de a ucide” (ibid., p. 184).
Inhibițiile de acest tip (ce caracterizează îndeosebi animalele „de pradă”, agresive prin excelență) le lipsesc acelor specii socotite de oameni drept întruchiparea „blîndeții” ori a „gingășiei”. În captivitate, turturica reușește să ucidă cu lovituri de cioc repetate o altă turturică din aceeași colivie, dacă se întîmplă să-i displacă, iar căpriorul ținut în țarc, în momente de iritare, străpunge cu coarnele atît căprioarele, cît și puii acestora. La fel de violenți se vădesc și iepurii, atunci cînd se întîlnesc „față în față” într-o anumită perioadă a anului (în luna martie, de regulă, ceea ce explică zicala englezească as mad as a March hare ‘la fel de nebun ca un iepure de martie’). Lorenz ne lămurește de ce astfel de animale nu au fost înzestrate de natură cu inhibițiile respective: în libertate, aceste specii nu au nevoie de ele, deoarece, în situațiile conflictuale de genul celor amintite, pot scăpa foarte ușor prin fugă, adică îndepărtîndu-se imediat de beligerant / atacator.
Dintr-o atare perspectivă, nu putem să nu remarcăm cît de nedreaptă este (în raport cu purtarea înțeleaptă a lupului) antica maximă latinească Homo homini lupus est. După cum demonstrează Lorenz (în cartea sa despre agresiune), nu lupii, ci șobolanii se aseamănă cel mai mult cu oamenii. Ca animale „sociale”, la nivel de colectivitate, șobolanii dintr-un anumit grup dovedesc o ură incredibilă față de șobolanii aparținînd unei alte familii. Orice șobolan străin care pătrunde pe teritoriul lor este perceput (după miros) ca intrus, înconjurat și omorît fără milă.
Plecînd tot dinspre comportamentul lupului, iată ce mărturisește Lorenz: „Eu unul am început în orice caz să mă raportez într-un fel nou și plin de înțelegere la un citat din Evanghelie care pînă atunci nu făcuse decît să mă contrarieze puternic din punct de vedere emoțional: «Dacă cineva îți dă o palmă pe obrazul drept…» Un lup m-a învățat ce și cum: nu ca să te mai lovească dușmanul încă o dată trebuie să-i întorci și obrazul celălalt, ci, din contră, trebuie s-o faci pentru ca el să nu te poată lovi” (K. Lorenz, Vorbea cu patrupedele…, p. 188). Este drept că și războinicul homeric, vrînd să se predea și cerînd îndurare, își lepăda coiful și scutul și, îngenunchind, își pleca umil capul, dar se pare că grecii învingători nu se lăsau îmbunați de un așa gest, nefiind la fel de îngăduitori ca lupii… (ibid., p. 186–187). Viziunea se va schimba oarecum abia după răspîndirea creștinismului și, ulterior, odată cu elaborarea codului cavaleresc (care prevedea și cruțarea celui învins).
Atît instinctele, cît și inhibițiile înnăscute necesită mari intervale de timp pentru a se forma (comparabile cu perioadele necesare formării organelor). În cadrul aceluiași proces al evoluției speciei, instinctele și inhibițiile s-au dezvoltat laolaltă cu armele ființelor vii. Ei bine, dintre toate vietățile, doar omul dispune de arme care nu sînt crescute pe corpul său, ceea ce înseamnă că mecanismul lui comportamental nu include și inhibiția corespunzătoare, pentru a bloca utilizarea acelor arme. Or, armele create de om în decursul ultimelor decenii au ajuns să aibă o formidabilă capacitate de distrugere în masă. În consecință, Lorenz se întreabă: „Oare ce e mai ușor? Să creezi arma, sau să creezi simțul de responsabilitate, inhibiția fără de care neamul omenesc va pieri din pricina propriilor sale creații? Trebuie să creăm și această inhibiție tot prin forțe proprii, de vreme ce nu ne putem baza pe instincte” (ibid., p. 189). Și, tot interogativ, faimosul etologist adaugă: „Ne vom comporta ca iepurii, sau ne vom comporta ca lupii?” (ibid.).
Evident, Lorenz este conștient de diferențele clare dintre morala omenească și „morala” din lumea animalelor: „Orice morală autentică, în sensul superior, omenesc al cuvîntului, presupune capacități spirituale pe care nici un animal nu le posedă. Însă responsabilitatea umană n-ar fi posibilă fără un anumit fundament afectiv” (Konrad Lorenz, Așa a descoperit omul cîinele, Humanitas, București, 2018, p. 157). Acest „fundament afectiv” este deosebit de important, de pildă, în cazul relației dintre om și cîine, cel din urmă dovedindu-se superior celui dintîi prin loialitate, prin spirit de sacrificiu, dîndu-și viața fără să pregete pentru a-și apăra stăpînul. O atare atitudine canină îl face pe Lorenz să formuleze o astfel de judecată: „Omul, ființa rațională înzestrată cu un simț atît de dezvoltat al responsabilității morale, omul, pentru care cel mai frumos și mai nobil crez religios este iubirea aproapelui, este inferior unui animal de pradă tocmai în capacitatea de a cultiva o dragoste fraternă neîntinată” (ibid., p. 142).
Acest text este accesibil în mod gratuit, în concordanță cu prevederile licenței Open Access CC-BY.
