Pierre-Simon Laplace
„Une intelligence qui, pour un instant donné, connaîtrait toutes les forces dont la nature est animée, et la situation respective des êtres qui la composent, si d’ailleurs elle était assez vaste pour soumettre ces données a l’analyse, embrasserait dans la même formula les mouvements des plus grand corps de l’univers et ceux du plus léger atome: rien ne serait incertain pour elle, et l’avenir comme le passé serait présent à ses yeux”.
„L'homme ne poursuit que des chimères”.
Conte al Imperiului și marchiz al Regatului, Pierre-Simon Laplace (23 martie 1749 – 5 martie 1827) este unul dintre cei mai mari matematicieni ai omenirii și printre cei mai mari oameni de știință ai tuturor timpurilor.
Învățătura cea mai de seamă, poate, pe care ne-o procură observarea felului în care s-a desfășurat activitatea științifică a lui Laplace vine din înțelegerea chipului – parțial genial, parțial rezultat al excepționalelor sale capacități de observare a realității și a științei, și de reflectare în gîndire a acestora – în care se plasează succesiv în domeniile activității științifice, înglobînd stările de matematician, statistician, fizician, astronom, și ajungînd, pe această cale anevoioasă și adevărată, în zonele eterate ale filozofiei depline.
Deși matematician desăvîrșit, Laplace a considerat în mod explicit că matematica este un instrument. Contribuțiile sale la calculul diferențial și integral, la metoda de aproximare a integralelor, numeroasele sale contribuții în domeniul analizei matematice și al teoriei probabilităților îl arată a stăpîni cu elegantă forță universul minunat al matematicii. Dar toate acestea nu sînt rodul unei activități exclusive, orientate către domeniul matematicii privit în sine, ci modalități prin care Laplace încearcă să găsească soluții metodologice sau căi ștințifice de a cerceta, încerca și soluționa chestiunile de fizică la care lucra. În domeniul fizicii pune în evidență relația dintre viteza sunetului în aer și coeficientul de transformare adiabatică sau contribuie decisiv la teoria capilarității.
Cunoscînd cu geniu și cu trudă matematica, fizica și subramurile lor, uneori, Laplace le-a pus la lucru astfel încît să dobîndească acces privilegiat la domeniul astronomiei. El este cel care a explicat originea Sistemului Solar elaborînd teoria nebuloasei solare (emisă de către Emanuel Swedenborg și continuată de către Immanuel Kant). Astăzi, cu excepția unor mici deosebiri, aceasta este teoria considerată a fi cea mai plauzibilă din punct de vedere științific și, ca atare, adoptată de majoritatea astronomilor și a comunității științifice. Conform perspectivei lui Laplace, Sistemul Solar provine dintr-o aglomerare de gaze incandescente, rotindu-se în jurul axei care trece prin centrul de masă al aglomerării gazoase. Răcirea treptată a masei de gaze a condus la contractarea acesteia și la ruperea unor părți care, ulterior, au devenit planete, miezul masei de gaz devenind Soarele. Tot Laplace este cel care, întemeindu-se pe conceptul ‘colaps gravitațional’, a postulat existența unor stele avînd o gravitație imensă, atît de mare încît nici lumina nu poate părăsi respectivul spațiu, numit apoi gaură neagră.
Laplace, așadar, a trecut cu naturalețe de la stăpînirea și crearea de metode și instrumente la studiul științelor particulare, ridicîndu-se apoi la a reflecta asupra realității și la a chibzui asupra Universului și a legilor sale, din perspectiva epurată a omului de știință care parcurge căi, își croiește căi, circulă pe ele în toate sensurile, ori de cîte ori este nevoie, avînd drept unic țel cunoașterea realității întocmai cum este ea.
Acest text este accesibil în mod gratuit, în concordanță cu prevederile licenței Open Access CC-BY.
