Jean-Baptiste Lamarck
„Niciodată nu s-a eliberat gîndirea umană de lanțurile rutinei și ale prejudecății printr-un efort mai sublim, niciodată nu s-a ridicat mai sus în regiunile serene ale Adevărului și ale Binelui, decît în ziua în care creierul lui Lamarck a născut ideea transformistă”.
(Yves Delage)
„A lui este gloria nepieritoare de a fi ridicat, cel dintîi, teoria evoluției la rangul unei teorii științifice independente, și de a fi făcut din filozofia naturii baza solidă a întregii biologii”.
(Haeckel)
Probabil că între pozițiile pe care le-ar putea ocupa Jean-Baptiste Pierre Antoine de Monet, cavaler de Lamarck (1 august 1744 – 18 decembrie 1829) se află și una de frunte în galeria martirilor care, avînd idei fundamentale pentru dezvoltarea umanității, au suferit de pe urma ideologiilor și chiar a patimilor celor din jur. Nu o împarte cu cei care după ce au emis idei s-au abzis cuminți, eventual murmurînd în timp ce plecau umili dinaintea unor puternici ai clipei și ai locului. Lamarck stă în categoria celor precum Socrate, Morus, Bruno, Bacon, care se lasă realmente uciși, păstrîndu-și însă mentalitatea, ideile și convingerile care îi constituie ca reprezentanți au umanității raționale. Un tip totuși mai aparte, poate mai tragic și mai întristător, deoarece a fost un martir viu. Din clasa celor care nu stîrnesc simpatia publicului, căci nu provoacă milă și nici nu purifică suferind vizibil pentru alții ori în locul altora.
Lamarck este martirul la al cărui destin au lucrat contemporanii și necontemporanii, pentru a suferi cea mai teribilă osîndă imaginabilă pentru un om de știință – de care cu toții se feresc, cum bine o arată strădaniile tenace, la limita autoanulării, ale lui Darwin însuși –: viața veșnică în negare și denigrare a ideii, în ridiculizare și ponegrire a omului.
S-a făcut vinovat de ceva insuportabil oamenilor de rînd: de poziția echilibrată, adică neextremă, față de știință, de susținerea cu tărie a unor idei care prezentau un adevăr neconvenabil și care nu confirma nici spusele unora, nici pe ale celorlalți, dar mai ales de a nu fi oferit materie primă și fundament ideologiei către care urma a fi deviată mentalitatea viitorului.
Sub un alt aspect, locul lui Lamarck este printre cei mai de seamă gînditori ai umanității, căci a reușit, printr-o trudă care combină observația și experimentul caracteristice științelor naturale cu profunda cugetare și reflecție științifică, să elaboreze o sinteză genială al cărei rezultat a fost o concepție de crucială importanță pentru vechile frămîntări ale filozofiei și gîndirii europene. Lamarck nu a descoperit ceva și nu s-a lăsat descoperit de vreo realitate naturală, nu a născocit o idee, nu a observat un raport, nu a dedus o formulă, nu a deschis un drum. Lamarck doar a cuprins în gîndire truda a mai bine de două milenii de civilizație, cultura științifică și manifestarea plenară a gîndirii umane, a înglobat în minte epocile geologice de existență pasivă și activă a realității și, la nivelul cunoașterii pozitive a epocii sale, a închis un drum. Astfel a putut oferi umanității darul suprem: posibilitatea de a reflecta și de a trăi altfel, într-o nouă paradigmă mentalitară, comportamentală, existențială, temporar eliberată de întrebări fundamentale, spre a putea construi răspunsuri structurale.
Curiozitatea, spiritul dialectic, inchizitiv, care aduseseră umanitatea pînă acolo purtau cu sine și germenele erorii de a nu înțelege că întreaga deprindere de a fi, de a gîndi și de a acționa ajunge în mod inevitabil într-un punct în care se amorsează devenirea către o altă treaptă. Totodată – încă și mai hotărîtor –, constanta propensiune a formei de existență a materiei vii care este vietatea umană, și anume tendința către feed-before, către reglajul ante factum, prin care trecutul și prezentul sînt extrapolate în viitor, a făcut ca încă înainte de înțelegerea reală a teoriei lui Lamarck – eventual cu eliminarea fireștii zguri rezultate din procesul de aducere în lume a gîndului care cuprinde lumea –, în plin ev de violentă și cu orice preț anti-teleologie, imediat după intuirea unor posibile consecințe ale acceptării acestei teorii, să se hotărască netemeinicia oricărui gînd al lui Lamarck, condamnarea teoriei și a omului care, cu nesăbuință, prin gînduri ce puteau genera consecințe de care acei judecători erau obsesiv bîntuiți, putea pune umanitatea într-un pericol precum cel anticipat imaginativ de aceia.
★
Dar care este teribilul gînd pe care îl împărtășește Lamarck omenirii, în lucrările sale care culminează (în anul nașterii lui Darwin, 1809, cu jumătate de secol înainte de Originea speciilor) cu Philosophie Zoologique? Pe urmele lui Empedocle, Aristotel, Maupertuis, Buffon, Rousseau, Diderot sau ale lui Erasmus Darwin, Lamarck susține că materia vie evoluează pe măsura forțelor ei interne, iar acest proces se petrece sub influența indirectă a mediului, evoluția fiind rezultanta unui șir complex de efecte. Mediul creează anumite condiții determinante pentru felul de viață al organismului și deprinderile acestuia. Viața în anumite condiții de mediu (care se pot schimba, la schimbare fiind vizibile și mecanismele motoare) are ca efect apariția unor solicitări care impun satisfacerea unor nevoi ce declanșează exercițiul capacităților organismului, care răspunde prin reacții adaptative. Acesta este contextul în care organismul resimte cerințe adaptative față de solicitările mediului, apoi nevoi interne de echilibrare structural-funcțională, în concordanță atît cu cerințele externe ale mediului, cît și cu nevoile sistemice interne. Acest prim element este lesne acceptat în esență, cu eventuale precizări și nuanțări, mai ales întrucît răspunsul proporțional al organismelor vii la stimuli arată că lamarckismul are consistența realității.
Dar Lamarck mai susține o idee – pe care nu o revendică, deoarece era una dintre acele idei atît de curente, de comun acceptate și subînțelese într-o epocă, întrucît pentru mințile acelora nu este doar cel mai firesc lucru, ci chiar le aparține – și anume că adaptările organismului la mediu generează trăsături consecvente, aceste schimbări transmițîndu-se urmașilor, adică se moștenesc.
Chiar dacă argumentația și prelucrarea materialului sînt cîteodată insuficiente, iar unele explicații pot fi speculative sau fanteziste – situație dată nu doar de preachinuita viață a lui Lamarck, ci și de nivelul de dezvoltare al științei, al metodelor și instrumentelor epocii (la urma urmelor, fiecare om onest o recunoaște în toată istoria umanității, începînd cu sine și pînă la cei mai geniali și cerebrali autori) –, faptul acesta nu înseamnă implicit că ipoteza și teoria nu sînt bune. Dacă unele aspecte nu pot fi dovedite – sau mintea umană încă nu a izbutit să găsească modalități de probare de care să fie ea însăși mulțumită –, probabil că acest fapt se datorează unor neputințe umane. Atît în Originea speciilor, cît și în The Descent of Man, probabil că tema cea mai recurentă, îmbrăcată în structura mai multor formule, este nivelul slab al cunoașterii științifice, în comparație cu cel al avîntului gîndirii umane, cu teribila bănuială a posibilei neputințe umane: „These are problems for the distant future, if they are ever to be solved by man” (Darwin, The Descent of Man, 66). Dincolo de acest dat reliefat de către Darwin, însă, îndemnul care îi unește pe toți marii gînditori (europeni) este că dorința de a cunoaște e cel mai bun motor al științei, dar numai dacă respectă limitele date de posibilitățile epocilor, stimulînd iar nu forțînd, căutînd adevărul, nu un anumit adevăr, și mai ales nu neadevărul accesibil în locul adevărului aparent inaccesibil!
★
Faptul că Lamarck, cel respins dimpreună cu ființa sa și cu teoria sa, ajunge să aibă adepți – neo-lamarckiștii fiind infinit mai aproape de lamarckism decît neo-darwiniștii de darwinism (cei care, de altminteri, pun capăt darwinismului, deschizînd calea weismannismului cel împovărat și deșertificat de mize) – arată nu doar că aceste idei fac parte din fibra constitutivă a ființei umane – care este funciarmente aristotelică prin atracția entelechiei și lamarckiană prin orientarea către ortogeneză –, dar și că teoria sa are temeiuri științifice demonstrabile. De altfel, Lamarck era newtonian și kantian în fibra sa, iar teoria lui Lamarck nu avea nevoie să fie stigmatizată și exterminată, ci ajustată, acomodată și continuată. Lucrul acesta nu îl fac doar neo-lamarckiștii, care încorporează în mod firesc teoria darwinistă, dar și Darwin, care încorporează teoria lamarckistă. În fapt, între lamarckism și darwinism nu este loc de contradicții sau de opoziție, ci doar de continuitate. Darwin, de altfel, accepta toate elementele esențiale ale teoriei lui Lamarck: influența mediului, deprinderile de viață, influența uzului și a neuzului, transmiterea sau moștenirea trăsăturilor dobîndite. Firește, datorită modului în care concepea evoluția, Darwin le relaționa cu variabilitatea, le subordona selecției naturale și mai ales avea în vedere un sistem interacțional extrem de complex, cu infinite variabile, cu nenumărate necunoscute în sine și la nivel de efect, astfel încît vedea în evoluție un proces foarte lent, sinuos, imprevizibil. Faptul, însă, de a fi folosit factorii lamarckieni de zeci de ori ca explicații de bază, în întreaga sa operă și de-a lungul deceniilor, ar putea conta mai mult decît că a negat lamarckismul la cerere, adică și-a retractat la modul galilean componenta lamarckiană a teoriei sale, cum nu poate aduce credința că Darwin ar fi fost wallaceist sau weismannist. Era darwinian și – înțelegînd încă din timpul vieții că, precum orice organism, teoria sa va evolua și va deveni – nu s-ar recunoaște nici pe sine nici teoria sa în așa-numita „sinteză evoluționistă modernă”.
Ferindu-se de soarta științifică a lui Lamarck și, în consecință, de asocierea cu acesta, Darwin se putea supăra cînd unii dintre contemporanii săi spuneau că teoria lui Darwin este, de fapt, teoria lui Lamarck! Tot contemporanii lui Darwin, așa cum au început a ignora și a interpreta multe dintre spusele acestuia, au uitat și a evidenția relația dintre lamarckism și darwinism.
Reflectînd asupra puterilor umane, Lamarck lasă liber locul pe care nici mintea și nici gîndirea omului nu-l puteau ocupa. Acolo pare a vedea un dumnezeu de tip deist, un principiu creator. Darwin i-a spus întîmplare, iar mai tîrziu Einstein îi va spune hazard și chiar Dumnezeu. De aceea, între cei doi nu există opoziția dintre întîmplător și necesar, sub variate forme Darwin precizînd des și clar că: „I have hitherto sometimes spoken as if the variations (...) were due to chance. This, of course, is a wholly incorrect expression, but it serves to acknowledge plainly our ignorance of the cause of each particular variation” (Darwin, The Origin of Species, 145).
Neo-darwiniștii s-au ferit mai mult de teleologie decît de exagerările din plan științific ale lui Lamarck. Iritarea lor decurge dintr-un complex de mize de ei vizate și de consecințe de ei imaginate. Este semnificativ faptul că aceia care au negat darwinismul au fost tratați mai blînd decît cel care, dinaintea apariției acestuia, i-a furnizat principalele elemente, și ale cărui concluzii au fost schimbate cu altele, diferență care, apoi, i-a fost imputată tot fondatorului! Practic, neo-darwinismul și neoliberalul post-neo-darwinism resping sistematic tot ceea ce ar putea deveni factor mînuit, supus intențiilor, fără a înțelege că: „În aversiunea noastră către vechea teleologie, atît de eficient surghiunită din știință de către Darwin, ar trebui să nu uităm că lumea, cea anorganică nu mai puțin decît cea organică, este plină de ordine. Într-adevăr, ce este întreaga dezvoltare a unui organism dacă nu o strictă și minunată ordonare? Pornind de la germenul primordial, fiecare etapă, și întreaga secvență de etape nu sînt în mod riguros ortogenetice? Dacă variațiile sînt deviații în direcțiile proceselor de dezvoltare, ce minune se petrece dacă în anumite direcții există mai puțină rezistență la variație decît în altele? Ce minune este dacă organismul este atît de echilibrat încît să permită atît variații monovalente, cît și polivalente? (...) Dacă un proiectant stabilește limitele variației pentru a ajunge la un final dat, direcția evenimentelor este teleologică, dar dacă organizarea și legile de dezvoltare exclud unele direcții de variație în favoarea altora, cu siguranță că nu există nimic supranatural în aceasta și nimic din ceea ce să fie incompatibil cu selecția naturală. Selecția naturală poate apărea în orice etapă a variației ortogenetice, poate păstra și modifica în diferite direcții rezultatele asupra cărora se poate să nu fi avut nici un control prealabil” (Whitman, The problem of The Origin of Species, „Proceedings of Congress of Arts and Science”, vol. V, 1906, p. 46).
Ironia supremă este că încercînd să dea temeiuri imuabile „întîmplării”, fondatorul neo-darwinismului, August Weismann, sfîrșește – doar aparent paradoxal – în ortogeneză, și asta în timp ce repetă ca pe un crez, ca pe o dogmă asumată, ca pe o crîncenă dorință, ca pe o credință fanatică și lipsită de orice temei științific ori dovadă, că trăsăturile dobîndite nu sînt nicicum, cu nici un chip, pe nici o cale și în nici un fel transmise ori moștenite. Iar urmașii săi – dintre care cel mai ilustru este Ernst Mayr, cu religioasă vanitate glorificat de unii contemporani (nu atît pentru meritele lui, reale, cît pentru rigiditatea dogmatismului propovăduit) cu titlul de „The Darwin of the 20th Century” – moștenesc și dezvolta această trăsătură. Singura care îi unește.
Speculativ, se pot imagina multe, dar știința este în general contraintuitivă – chiar dacă uneori poate confirma intuiții. Funcționînd prin observație și experiment – încă și acelea adecvate și bine cîntărite, căci analogia nu procură neapărat adevărul –, căutînd adevărul, dușmanul de moarte al științei pîndește dintre faldurile și pliurile mizelor și ideologiei – aceasta este adevărata teleologie!
★
Deși omenirea se mișcă prin asimilări – ceea ce a construit o generație fiind parțial păstrat (material, conceptual, formal etc.), parțial eliminat, parțial reciclat etc. –, și cu toate că este firesc ca teoria lui Darwin să aibă același tratament – căci totul devine –, absurd este ca o teorie neo-darwinistă să fie numită a lui Darwin cînd, prin simpla sa apariție și prin scopul ei evident, prin teleologia lor, neo-darwinismul și post-neo-darwinismul – așa-numita sinteză modernă – constituie negarea și spulberarea darwinismului. Chiar dacă fiecare teorie este o construcție mentală care se străduie să reflecte realitatea interpretînd-o – teoriile neanulîndu-se neapărat între ele, așa cum existența sistemului muscular nu o anulează pe cea a sistemului osos, circulator, nervos, etc. – solicitarea naturală care li se impune este de tip rațional, iar nu ideologic, concurențial-colaborativă, nu aneantizantă. Căci nici un sistem, nici un organ, nici o celulă și nici un aminoacid nu explică singure organismul, după cum nu îl conțin sau după cum nu sînt organismul.
Încă din timpul vieții sale și cu mai multă forță după aceea, cei care s-au socotit adepți ai darwinismului au modificat profund toate ideile importante ale lui Darwin și s-a folosit de cele colaterale, de experiențele și concluziile sale parțiale, de întreaga inervație, osatură, rețea de vase, și de componenta ei somatică, încît abia dacă au mai rămas intacte cîteva idei secundare și o umbră din cea de bază. Sub pretextul operării necesarelor corecturi, al acomodării la nivelul cunoașterii, al încorporării progreselor științifice și metodologice, al datelor etc., teoria lui Darwin a suferit modificări care, practic, o spulberă. (Succesul lui Darwin și prețul acestuia este o poveste în sine, dostoievskiană, cu un Darwin pus să aleagă între soarta lui Lamarck și recunoașterea judecătorilor ideologi.) Firește, Darwin a fost transformat în divinitate supremă, darwinismul a devenit o dogmă, orice lucru spus împotriva oricărei abateri de la darwinismul lui Darwin fiind catalogat drept neînțelegere a lui Darwin, deși acesta nici nu a spus, nici nu a dat de înțeles enorm de multe dintre ideile emise de Marii Inchizitori ai neo-darwinismului și ai post-neo-darwinismului.
Știința actuală arată că lucrurile nu stau deloc așa cum voiau denigratorii lui Lamarck și cum pretind cei care, practic disprețuindu-l prin uz și abuz, se socot urmașii lui Darwin. Neștiind de genetică, de epigeneză și de alte asemenea cuvinte, atît Lamarck cît și Darwin au susținut doar că organismele sînt influențate de condițiile și deprinderile de viață, de interacțiunile dintre ele, de efectele interne ale proceselor adaptative, apoi că șirurile de solicitări și de reacții generează efecte avînd urmări care pot fi selectate și transmise. Amîndoi mai susțin că direcțiile acțiunilor, interacțiunilor și efectelor, aspectele critice care ajung să determine hotărîtor și principiile fundamentale rămîn necunoscute ființei umane, dar toate aceste lucruri se petrec, chiar dacă nu neapărat de fiecare dată cum crede sau cum s-ar aștepta ființa umană, care abia le-a descoperit existența.
†
Orbit de întîmplarea existențială și claustrat de boală într-o cameră pentru ultimul deceniu al vieții sale, tratat de Împărat ca un netrebnic în firescul moment de meritată recunoaștere – doar prin simplul cuvînt bun – a nefericitelor sale contribuții științifice (și chiar patriotic-ostășești!) născute din omenești privațiuni, la capătul unei vieți hărăzitoare de cea mai cruntă sărăcie, strivit, înjosit, batjocorit – ca de obicei – de superbul și preaonoratul Cuvier pînă și în ziua morții sale și chiar după aceea, cavalerului de Lamarck îi rămîne tăria de a da Umanității supremul exemplu de demnitate al cuiva care crede în rațiunea ființei umane, nu declarativ, ci faptic, convins rațional, nu sedus ideologic.
Cu prețul vieții și al respectului contemporanilor, Lamarck transmite sau lasă moștenire Omenirii gîndirea științifică și spiritul moralității pe care cu mistuitoare trudă le adunase doar spre a le oferi. O face fără a auzi singurele cuvintele bune ce i-au fost adresate vreodată, rostite la moartea sa de către una dintre fiicele care l-au îngrijit, domnișoara Cornelie de Lamarck: „La postérité vous honorera!”
Acest text este accesibil în mod gratuit, în concordanță cu prevederile licenței Open Access CC-BY.
