Michael S. Gazzaniga
„We all feel the tug of an insatiable desire to carry on the quest to know more about the situation in which we humans find ourselves. In a way, we are stupefied by our interest because we do now know a great deal about the physical world, and most of us believe the implications of our modern knowledge, even though we sometimes have a hard time accepting wholly scientific views. […] We humans are big animals, clever and smart as we can be, and we frequently use our reasoning to a fault. And yet, we wonder, is that it?”.
Michael S. Gazzaniga (n. 12 decembrie 1939), psiholog, proeminent cercetător american în domeniul neuroștiințelor cognitive.
La sfîrșitul primei conferințe din seria „Gifford” ținută la Universitatea din Edinburg în 2009, profesorului M. Gazzaniga i-a fost adresată, din public, o întrebare ce viza motivul pentru care neuroștiința privilegiază creierul uman ca obiect de studiu, cînd, în fond, creierele altor viețuitoare sînt la fel de unice, deci la fel de interesante... Răspunsul imediat a scos în evidență progresul tehnic din ultimele decenii, care permite acum examinarea stării mentale a omului fără a anihila în cursul procesului obiectul examinat. Adverbul punea, totuși, accentul pe dimensiunea temporală a căutărilor neurocognitive – un continuum care, începînd cu Thomas Willis și Franz Joseph Gall, prin Paul Broca, Carl Wernicke, Hughlings Jackson și Francis Galton, pînă la Santiago Ramón y Cajal, Oliver Sacks și Roger Sperry, acumulase cîștiguri ce i-au permis lui M. Gazzaniga să facă, în ultimii treizeci de ani, saltul de la descrierea cazurilor neurologice clinice la observarea și descifrarea conexiunii dintre creierul modular normal și funcțiile sale mentale și perceptive.
Descoperirile (înțelegînd prin aceasta și realitățile exercițiului neuronal constatate, și interpretările acestor realități în privința cogniției umane comune) se întemeiază pe rezultatele unui act medical menit să limiteze la una din emisferele cerebrale impulsurile electrice cauzatoare de convulsii epileptice debilitatoare, reducîndu-le în felul acesta severitatea: separarea chirurgicală a celor două emisfere ale creierului, prin secționarea punții numite corpus callosum dintre ele. Pe lîngă rezultatul clinic scontat și obținut, intervențiile și testele ulterioare au întărit cîteva concluzii mai vechi și au demonstrat, în legătură cu acestea, cîteva fenomene: creierul uman susține un sistem cognitiv paralel, cu specializări cerebrale lateralizate (astfel încît, bunăoară, datele provenite din cîmpul vizual stîng și procesate de emisfera dreaptă nu pot fi percepute conștient și verbalizate dacă este întrerupt fluxul de impulsuri electrice spre emisfera stîngă – specializată în gîndirea rațională, comportament inteligent, limbaj; totuși, emisfera dreaptă – specializată în atenție, recunoaștere facială, distincții perceptuale – poate emite o comandă mîinii stîngi pentru recunoaștere senzorială sau exprimarea prin alt cod a datelor inițiale); acest creier modular dispune de o multitudine de sisteme „de conștientizare” locale și ascunse, ce susțin – colaborativ și, totodată, competitiv – o conștiență fenomenală selectivă în raport cu ceea ce se petrece la nivelurile non-conștiente și care doar aparent este unificată; iluzia aceasta se datorează unui fenomen unic uman pe care M. Gazzaniga îl numește interpret, prin care emisfera stîngă rațională construiește explicații și cauze logice pentru evenimentele ce ajung să fie percepute, și numai în raport cu acestea; conștiența umană este, astfel, o proprietate post-hoc, care urmează acțiunii unui set de legi predeterminate; stările cognitive umane – mintea, ceea ce numim intelect, spirit ș.a. – sînt generate la nivel fizic, de un ansamblu de algoritmi bio-chimici, în creier, în afara voinței celui care îl posedă; etc.
★
Componenta științific-obiectivă a cercetărilor lui M. Gazzaniga, urmînd un model de observare, examinare și verificare robust și complex (v. mai ales studiile și cărțile Observations on visual perception after disconnexion of the cerebral hemispheres in man, în „Brain”, 88 (2), p. 221–236, 1965 – cu R.W. Sperry și J.E. Bogen; Language after section of the cerebral commissures, în „Brain”, 90 (1), p. 131–148, 1967 – cu R.W. Sperry; The bisected brain, 1970; The integrated mind, 1978 – cu J.E. LeDoux; Neuropsychology: handbook of behavioral neurobiology, 1979; Perspectives in memory research, 1988; The mind's past, 1998; Cerebral specialization and interhemispheric communication: Does the corpus callosum enable the human condition?, în „Brain”, 123 (7), p. 1293–1326, 2000), îl adusese, așadar, într-un punct de convergență cu acea parte a filozofiei care, folosind argumente apriorice și empirice, postulează că sinele este o iluzie, că liberul-arbitru este o iluzie și că, în consecință, responsabilitatea morală este un construct fals.
Implicațiile teoriei că modul în care ființa umană funcționează, în integralitate, este controlat de sisteme cerebrale automate, că, în speță, gîndurile, trăirile, eforturile intelectuale, acțiunile umane reprezintă, la momentul „producerii” lor, nu mai mult decît urma unor evenimente deja consumate, neconștientizate și, prin urmare, necontrolabile sînt incomode și, pentru sistemele care guvernează corpul social – cum ar fi justiția –, potențial destabilizatoare.
Ca pentru a reduce acest risc și, probabil, sub povara conștiinței responsabilității omului de știință față de lume, adică față de liniștea ei, M. Gazzaniga își încheie, de la un moment dat în cariera sa științifică, demersurile obiective cu unul de altă natură: un meticulos-construit scenariu de reabilitare a ideii de libertate a voinței, a supremației minții asupra materiei cerebrale care o produce, folosind recuzita științelor psiho-sociale (v. una din cele mai recente monografii ale sale, Who's in charge? Free will and the science of the brain, 2012). Psihologul introduce în discuție conceptul de creier social: procesul social, interacțiunea socială constrîng mintea individului, astfel încît, printr-un efect de cauzalitate inversă, mintea este nu numai efect, ci și agent (sau chiar, judecînd după titlul dat seriei de conferințe „Gifford” cu un înalt grad de popularizare – The Science of Mind Constraining Matter –, mai ales agent!) care modulează neconștientizata activitate neurologică cerebrală.
Tensiunea produsă de faptul că individul trăiește, în raport cu creierul său, într-o lume post-hoc se anulează, în felul acesta. Concluzia nu decurge însă din demonstrațiile inițiale.
Acest text este accesibil în mod gratuit, în concordanță cu prevederile licenței Open Access CC-BY.
